Microcipurile care imită creierul uman – cea mai nouă invenţie a cercetătorilor elveţieni

Cercetătorii din Elveţia afirmă că au conceput microcipuri ce imită modul în care creierul nostru procesează informaţia, dezlegând astfel o parte din misterul din jurul modului în care funcţionează cel mai eficient computer din lume.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Zurich şi de la ETH Zurich, alături de colegi din SUA şi Germania, au conceput sisteme electronice comparabile cu un creier uman atât în dimensiuni, cât şi în viteză şi în consumul de energie, a anunţat Universitatea într-un comunicat de presă.

Precum creierul, aceste cipuri supranumite „neuromorfice” sunt capabile de procesarea informaţiei şi de generarea unei reacţii în timp real.

„Provocarea este construirea unui sistem cât mai asemănător cu un creier uman”, spune Giacomo Indiveri, profesor de neuroinformatică în cadrul Universităţii Zurich şi totodată unul dintre cercetătorii implicaţi în proiect.

În trecut, au mai fost proiectate sistemele electronice care reacţionează la mediu, cum ar fi jaluzelele care se închid automat când sunt atinse de lumina soarelui, Acest proiect, spune Indiveri, duce această reuşită mai departe decât orice altă realizare de până acum.

Folosind cipurile neuromorfice ca neuroni artificiali, cercetătorii au construit reţele care pot efectua sarcini ce necesită memorie pe termen scurt şi abilităţi decizionale şi analitice, explică profesorul.

Tehnologia s-ar putea dovedi un instrument util de-a lungul timpului, permiţând roboţilor să „navigheze autonom într-un mediu şi să supravieţuiască fără a fi controlaţi de la distanţă”, spune specialistul. Indiveri afirmă că aceste cipuri ar putea face telefoanele inteligente chiar mai inteligente.

De asemenea, aceste cipuri deschid calea spre computere care pot funcţiona în ciuda unor elemente defectuoase, aşa cum creierul uman continuă să funcţioneze în ciuda faptului că pierde aproximativ 1 milion de neuroni în fiecare zi.

Rezultatele studiului sunt publicate în jurnalul american Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS).

Şeful agenţiei spaţiale ruse propune NASA şi ESA colonizarea Lunii!

Roscosmos, agenţia spaţială rusă, se află în discuţii cu partenerii săi europeni şi americani pentru crearea unei staţii de cercetare pe lună ce urmează să fie locuită în mod permanent.

Şeful agenţiei, Vladimir Popovkin, a făcut acest anunţ într-o declaraţie acordată postului de radio Vesti FM: "Astăzi nu ne mai dorim doar ca omul să păşească pe Lună. Deja cunoaştem multe date despre satelitul nostru natural, ştim că există apă la poli, astfel că discuţiile pe care le purtăm în această perioadă cu NASA şi cu ESA sunt despre explorarea Lunii".

Popovkin a declarat că cercetătorii prevăd două variante: "fie stabilirea unei baze permanente pe Lună, fie lansarea unei staţii care să orbiteze satelitul nostru natural".

Space X Grasshopper - racheta care aterizeaza vertical

Proiectul Space X a mai făcut un pas uriaş pe drumul său spre stele. Viziunea creatorului său, Elon Musk, devine din ce în ce mai realizabilă. Ne referim la dorinţa de a face zborul în spaţiul cosmic de zece ori mai ieftin.
De data aceasta, cei de la Space X au anunţat o nouă baterie de teste de decolare şi aterizare verticală realizate cu racheta lor inspirat numită Grasshopper. Altitudinea maximă atinsă nu a fost decât de 325 m, dar principiul contează aici şi videoclipul următor este absolut spectaculos.

Pe baza unor ultime cercetări, o echipă internaţională de astronomi a descoperit că uriaşa gaură neagră din galaxia noastră a început să atragă tot mai mulţi asteroizi.

Denumită Sagitarius A*, imensa gaură neagră este situată în mijlocul galaxiei noastre, la distanţa de 26.000 ani lumină de Terra. Gaura neagră este înconjurată de un adevărat inel de gaze încinse la temperaturi uriaşe, care împrăştie radiaţii pe măsură ce consumă materie.

Recent, astronomii au identificat raze X strălucitoare în jurul găurii negre. Acestea au fost observate în infraroşu de către uriaşul telescop amplasat în Chile.

Razele au fost observate aproape zilnic, şi aveau o durată de circa o oră.

A fost creată tehnologia revoluţionară ce ne permite să spunem adio bateriilor

Cercetătorii de la Universitatea din Bedforshire, Marea Britanie, au conceput o nouă tehnică ce permite alimentarea dispozitivelor electrice cu energie.

Sistemul conceput de profesorul Ben Allen de la Centre for Wireless Research foloseşte undele radio pentru energia electrică.

Cercetătorii afirmă că este vorba despre primul sistem de acest gen din lume. Oamenii de ştiinţă spun că tehnologia concepută de ei deschide calea spre renunţarea la bateriile convenţionale.

Reprezentanţii universităţii au depus actele necesare pentru obţinerea brevetului de invenţie şi drepturile exclusive ce decurg din acesta.

Cercetătorii au descoperit o planetă care nu seamănă cu nicio alta

Observaţiile cu ajutorul telescopului Hubble au dezvăluit existenţa unei „lumi a apelor” – o planetă mai mare decât Terra şi care este înconjurată de o atmosferă densă, încărcată de vapori de apă.

Exoplaneta GJ 1214b este o descoperire inedită pentru astronomi; după afirmaţiile lui Zachory Berta, de la Harvard Smithsonian Center for Astrophysics, "nu seamănă cu nicio altă planetă pe care o cunoaştem."

Planeta a fost descoperită în anul 2009, cu ajutorul telescoapelor instalate de Pământ, dar abia recentele observaţii făcute de telescopul spaţial Hubble au dezvăluit câteva dintre caracteristicile ei surprinzătoare, printre care şi faptul că o mare parte din masa ei este reprezentată de apă.

GJ 1214b are un diametru de 2,7 ori mai mare decât cel al Terrei şi o masă de aproape 7 ori mai mare. Orbitează în jurul unei stele pitice roşii, la o distanţă de cca. 2 milioane de kilometri, ceea ce, după calculele astronomilor, înseamnă că temperatura la suprafaţa planetei ajunge la cca. 200 de grade Celsius.

Analiza luminii emise de steaua pitică roşie şi filtrată prin atmosfera planetei, în cursul trecerii acesteia prin faţa stelei, sugerează că atmosfera lui GJ 1214b este constituită, în cea mai mare parte, din vapori de apă.

Iar calculele legate de densitatea planetei sugerează că GJ 1214b are mai multă apă decât Terra şi că structura internă a acestui corp ceresc este foarte diferită de cea a planetei noastre.

Temperaturile şi presiunile ridicate de pe GJ 1214b, spun specialiştii, ar putea favoriza existenţa unor "materiale exotice", precum "gheaţă fierbinte" sau "apă superfluidă", complet străine pentru noi.

Distanţa relativ mică faţă de Terra face din planeta GJ 1214b un obiectiv accesibil observaţilor mai amănunţite cu telescopul spaţial James Webb, care urmează să fie lansat până la sfârşitul acestui deceniu.

Surpriză: Pământul „organizează” câte o extincţie totală la fiecare 60 milioane ani

O echipă de oameni de ştiinţă americani a descoperit că, la fiecare ciclu repetitiv de 60 milioane ani, biodiversitatea planetei noastre scade extrem de mult, apropiindu-se de limitele extincţiei. Straniul ciclu al extincţiilor ar fi început acum circa 500.000.000 ani, fiind influenţat de un fenomen geologic în urma căruia mişcările scoarţei terestre afectează adâncimea oceanelor şi, implicit, varietatea speciilor animale şi vegetale.

Cheia pentru descoperirea misteriosului fenomen o reprezintă, în opinia fizicianului Adrian Melott din cadrul Universităţii din Kansas, SUA, izotopul stronţiu-87. Acesta este unul dintre cei patru izotopi stabili ai elementului stronţiu, cu toate că este mult mai rar (7%) decât stronţiu-86 şi stronţiu-88.

Cercetătorii Richard Bambach, Kenni D.Petersen şi John M. McArthur, au descoperit că în fosilele vietăţilor marine concentraţia de Sr-87 în raport cu cea de Sr-86 creşte la fiecare 60 milioane ani, în concordanţă cu valurile extincţiilor.

Conform profesorului Mellot, singura modalitate prin care stronţiul-87 este produs în natură constă în descompunerea radioactivă a elementului rubidiu. Se cunoaşte faptul că rubidiul este prezent în rocile magmatice din scoarţa terestră, deci urmele de stronţiu-87 indică faptul că se întâmpla ceva cu rocile magmatice la fiecare 60 milioane ani: un anumit eveniment duce la eroziunea masivă a acestor roci şi astfel ajung în oceane mari cantităţi de Sr-87, care se păstrează în fosilele marine.

Cercetătorii avansează ideea conform căreia mişcările tectonice ale continentelor determină ridicarea scorţei terestre în anumite regiuni; acest fenomen expune rocile magmatice unei eroziuni mai intense, dar duce şi la scăderea adâncimii apelor oceanice, mai ales în zonele de coastă, determinând extincţia a numeroase specii.

Periodicitatea fenomenului îi face pe pe cercetători să avanseze ideea unui "puls al Terrei" determinat de procesele de convecţie din interiorul planetei, dar este vorba despre un fenomen încă puţin înţeles, care îi intrigă pe cercetători.

Transplantul de creier ne-ar oferi viaţa veşnică?

Mintea umană ar putea fi descărcată şi întrodusă în memoria roboţilor în mai puţin de 10 ani, permiţându-le oamenilor să trăiască veşnic, susţine un antreprenor rus, care afirmă că a angajat 100 de oameni de ştiinţă pentru a realiza proiectul, numit “Avatar”.

"Acest proiect ne poate duce pe drumul nemuririi. O persoană cu un avatar perfect va fi capabilă să continue să facă parte din societate. Proiectul se adresează oamenilor care nu vor să moară", a declarat Itskov, antreprenorul media care a iniţiat proiectul. "Înţeleg că provocarea este foarte mare pentru oamenii de ştiinţă, dar eu cred în ceea ce voi (occidentalii, n.r.) numiţi Visul American. Dacă îţi dedici tot timpul şi energia unui singur lucru, ai şanse să devină realitate," a adăugat omul de afaceri.

Itskov are în vedere, într-o primă etapă, realizarea unui transplant de creier, prin metode chirurgicale, de la om la robot, în următorii 10 ani.

El speră ca, ulterior, prin transferul minţii umane în roboţi, fără intervenţie chirurgicală, oamenii să fie capabili să îşi părăsească corpurile, ca pe nişte învelişuri devenite inutile, şi să continue să trăiască în mintea roboţilor.

Proiectul poară numele de Avatar, fiind botezat după faimosul film al lui James Cameron, în care acţiunea se desfăşoară întră-un viitor în care soldaţii şi oamenii de ştiinţă folosesc controlul mintal asupra corpurilor unor indivizi dintr-o altă specie şi dintr-o altă lume.

Următoarea provocarea a oamenilor de ştiinţă va fi aceea de a crea corpuri noi pentru minţile oamenilor. Va fi nevoie de o interfaţă creier-maşină pentru a permite controlul şi un sistem de asistenţă a creierului pentru a asigura supravieţuirea acestuia fără restul corpului.

Istkov speculează că, la început, sistemul se va dovedi important pentru persoanele cu handicap şi pentru cele suferă de boli incurabile.

"A treia etapă va fi aceea a realizării unui creier uman artificial, un mediu computerizat în care mintea umană să poată fi transferată", a declarat antreprenorul.

Scopul final este acela de a integra mintea în corpuri holografice, lucru care ar avea o multitudine de avantaje - precum posibilitatea de a trece prin pereţi şi de a se deplasa cu viteze uimitoare.

Rusul vrea acum să colaboreze cu DARPA (o agenţie a Departamentului Apărării al Statelor Unite, cu are rol de a dezvolta noi tehnologii pentru forţele armate), care desfăşoară cercetări în acest domeniu, lucrând la un proiect ce ar permite soldaţilor să controleze, cu ajutorul minţii, roboţi care ar acţiona în locul soldaţilor umani, pe câmpul de luptă.

Vindecarea orbirii este mai aproape de realitate după o reuşită extraordinară a cercetătorilor britanici

Posibilitatea de a anula orbirea este mult mai aproape de realitate, anunţă o echipă de cercetători britanici.

Un studiu efectuat pe animale ce a fost publicat în jurnalul ştiinţific Nature Biotechnology a demonstrat că regiunea ochiului care detectează lumina poate fi reparată cu ajutorul celulelor stem.

Cercetătorii de la Moorfields Eye Hospital şi de la University College London afirmă că testele pe oameni devin, pentru prima dată, o idee realizabilă.

Experţii afirmă că este o „reuşită extraordinară” şi „un pas uriaş” în acest domeniu.

Fotoreceptorii sunt celulele din retină ce reacţionează la lumină şi care o convertesc într-un semnal electric ce poate fi transmis către creier.

Totuşi, aceste celule pot muri în urma unor anumite cauze ce provoacă orbirea, cum ar fi degenerarea maculară asociată îmbătrânirii sau în urma afecţiunii Stargardt.

În prezent se efectuează deja teste pe oameni în care celulele stem sunt folosite pentru a înlocui celulele de „susţinere” din ochi ce menţin fotoreceptorii în viaţă.

Acum, cercetătorii din Londra au demonstrat că este posibilă chiar înlocuirea fotoreceptorilor, deschizând astfel calea spre eliminarea orbirii.

Cercetătorii au folosit o tehnică nouă pentru a construi retine în laborator. Aceasta a fost folosită pentru a colecta mii de celule stem, ce au fost stimulate să se transforme în fotoreceptori, aceştia fiind ulterior injectaţi în ochii unor şoareci orbi.

Studiul a arătat că aceste celule se pot integra în arhitectura existentă a ochiului, începând să funcţioneze.

Cu toate acestea, eficacitatea lor este încă destul de scăzută. Din cele 200.000 de celule transplantate, doar 1.000 s-au integrat cu restul ochiului.

„Cercetarea noastră arată că fotoreceptorii pot fi transplantaţi din celule stem embrionice şi ne oferă o cale prin care să realizăm acest lucru la oameni. De aceea suntem atât de entuziasmaţi, pentru că realizarea testelor pe oameni în 5 ani devine un obiectiv realist”, a comentat profesorul Robin Ali, coordonatorul acestui studiu.

Ochiul constituie unul dintre cele mai avansate domenii pentru cercetările cu celule stem. Mecanismul este relativ simplu, deoarece celulele ce percep lumina trebuie doar să transmită mesajul electrică către o altă celulă pentru ca mesajul să ajungă la creier, spre deosebire de eforturile de a combate demenţa, caz în care celulele ar trebui să interacţioneze cu un număr mult mai mare de celule prezente în toate regiunile creierului.

De asemenea, sistemul imunitar este foarte slab în zona ochiului, astfel că riscul ca transplantul să fie respins este mult mai mic. De asemenea, câteva celule pot duce la o diferenţă uriaşă în ochi. Zeci de mii de celule stem în ochi pot duce la îmbunătăţirea vederii, însă acest număr de celule stem nu ar permite regenerarea unui organ mult mai mar, cum ar fi ficatul.

„Cred că au făcut un pas uriaş cu acest studiu, însă eficienţa este încă prea scăzută pentru a putea folosi această tehnică pe oameni”, a comentat profesorul Chris Mason de la University College London. „În acest moment, numerele sunt reduse, astfel că este nevoie de ceva efort pentru a creşte eficacitatea tehnicii. După aceea, întrebarea devine «poate fi efectuat acest transplant la oameni?»”, a adăugat Mason. „Dar cred că este o reuşită extraordinară care poate conduce la terapii celulare şi care ne va oferi cunoştinţe sporite despre cum putem vindeca orbirea”, a concluzionat profesorul.

De asemenea, dr. Marcelo Rivolta de la Universitatea Sheffield a comentat că studiul reprezintă „un pas uriaş” înainte în ceea ce priveşte tratarea orbirii şi ar putea avea consecinţe semnificative asupra tuturor cercetărilor cu celule stem.

Terra, aşa cum nu ai mai văzut-o: NASA a fotografiat Pământul de la 1,5 miliarde de km distanţă (GALERIE FOTO)

În noile fotografii date publicităţii de NASA, planeta noastră apare ca un mic punct albastru umbrit de spectaculoasele inele ale planetei Saturn.

Punctul ce reprezintă planeta noastră este atât de mic, încât ar fi greu de zărit dacă nu am şti exact unde trebuie să privim.

Imaginile au fost realizate pe 19 iulie de sonda Cassini, ce se găseşte pe orbita planetei Saturn. La momentul realizării fotografiilor, Cassini se afla la o distanţă de aproximativ 1,445858 miliarde de kilometri de planeta noastră.

Pământul apare rareori în fotografiile realizate de Cassini, deoarece din perspectiva navetei planeta noastră se găseşte prea aproape de Soare pentru a putea fi fotografiată (la fel ca oamenii, naveta Cassini nu poate «privi» prea mult spre Soare fără a suferi daune).

Vineri, însă, Saturn s-a mutat între Cassini şi soare, astfel că naveta se afla în umbră şi putea să privească înapoi spre partea interioară a sistemului solar fără a risca defectarea detectoarelor cu care sunt dotate camerele sale. Mulţumită geometriei orbitale, inelele lui Saturn erau totodată luminate de soare, oferind navetei Cassini oportunitatea rară de a fotografia praful din aceste inele în detaliu.

Imaginile de pe Messenger sunt ceva mai puţin spectaculoase decât cele de pe Cassini, fotografiile fiind realizate în aceeaşi zi, pe 19 iulie 2013.

„Imaginile realizate de Cassini ne reamintesc cât de mică este planeta noastră în imensitatea spaţiului şi este totodată o mărturie ce atestă ingeniozitatea cetăţenilor acestei mici planete, ce au trimis o navetă robotică la o distanţă aşa de mare de casă pentru a studia Saturn şi pentru a fotografia Terra”, a comentat Linda Spilker, un cercetător ce lucrează în cadrul proiectului Cassini în cadrul Jet Propulsion Laboratory.

Cercetătorii au identificat cele două vârste la care oamenii ating cel mai înalt nivel al fericirii

Oamenii sunt cel mai fericiţi, atingând cel mai înalt nivel de satisfacţie în viaţă, la vârstele de 23 de ani şi de 69 de ani, afirmă autorii unui studiu publicat recent, informează time.com.

Acest studiu care a identificat cele două vârfuri de satisfacţie din viaţa oamenilor, realizat de Center for Economic Performance de la London School of Economics, a fost efectuat pe un număr de 23.161 de participanţi, cu vârste cuprinse în intervalul 17-85 de ani.

Potrivit autorilor studiului, după vârsta de 23 de ani, nivelul de fericire cunoaşte un declin care continuă până în jurul vârstei de 50 de ani. Apoi, după 55 de ani, curba fericirii începe din nou să crească, urmând o traiectorie ascendentă, marcată de un nou vârf la vârsta de 69 de ani, şi începe din nou să scadă după împlinirea vârstei de 75 de ani.

Traiectoria acestui grafic al fericirii nu trebuie însă să fie considerată ca un fapt general şi obligatoriu, întrucât atitudinea mentală a fiecărei persoane joacă un rol foarte important.

Un alt studiu recent, publicat în Journal of Research in Personality, realizat pe parcursul a aproape patru decenii, pe câteva zeci de mii de persoane în vârstă de cel puţin 16 ani, a evidenţiat faptul că oamenii extrovertiţi, în special tinerii adulţi stabili din punct de vedere emoţional, tind să fie mai fericiţi atunci când ajung la vârsta pensionării, în comparaţie cu tinerii adulţi care sunt rezervaţi sau care au avut parte de o adolescenţă turbulentă din punct de vedere emoţional.

Cercetătorii americani au subliniat faptul că aceste informaţii reprezintă câteva tendinţe, nu adevăruri garantate, întrucât principiul judecăţii sănătoase în privinţa fericirii şi a sănătăţii psihologice se aplică cu adevărat în viaţa de zi cu zi: oamenii ar trebui, deci, să identifice acele lucruri care îi fac să fie fericiţi şi să încerce să schimbe circumstanţele care îi fac nefericiţi, pentru a avea o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă.

Europa, satelitul lui Jupiter, ar putea fi “un loc minunat pentru viaţă”, crede un astronom al NASA

Multă vreme oamenii de ştiinţă au crezut că mica “Lună” a lui Jupiter, Europa, este acoperită de un ocean îngheţat. Dar cercetări recente sugerează că pe satelit există şi apă în stare lichidă care răzbate la suprafaţă, alimentând speranţele că acest corp ceresc ar putea găzdui viaţă.

Cercetările arată că există schimburi de natură chimică între ocean şi suprafaţă, ceea ce îmbogăţeşte compoziţia chimică a oceanului. Descoperirile au fost prezentate într-un raport elaborat de prof. Mike Brown, astronom care lucrează la  California Institute of Technology, şi Kevin Hand, de la Jet Propulsion Laboratory, din cadrul NASA.

Aceste schimburi dintre ocean şi suprafaţă, a explicat prof. Brown, înseamnă că mari cantităţi de energie ajung în ocean, ceea ce este important pentru existenţa vieţii.

Se crede că oceanul de pe Europa acoperă întreaga suprafaţă a satelitului şi că ar avea o adâncime de cca. 100 km, sub un strat subţire de gheaţă.

Satelitul Europa este ceva mai mic decât Luna Pământului, având un diametru de cca. 3.100 km.

Oamenii de ştiinţă dezbat de multă vreme compoziţia chimică a suprafeţei Europei. Recent, cercetătorii au descoperit indicii ale prezenţei sulfatului de magneziu, care s-ar fi putut forma prin oxidarea unui mineral provenit din ocean.

Specialiştii şi-au început studiul prin întocmirea unei hărţi a distribuţiei gheţii formate din apă pură. Apoi, la latitudini joase - zona cu conţinutul cel mai mare de gheaţă formată din alte substanţe decât apa pură -  au detectat o uşoară modificare a rezultatelor, neobservată anterior, indicând o schimbare în compoziţia gheţii. Analizând aceste rezultate, au descoperit că ar fi vorba despre prezenţa sulfatului de magneziu.

Autorii raportului, care şi-au publicat concluziile în Astronomical Journal, cred că sulfatul de magneziu s-ar fi format din clorura de magneziu ce provine din oceanul de pe Europa şi că acest ocean ar avea o compoziţie asemănătoare cu cea a oceanului sărat de pe Terra. După cum explică Kevin Hand, “dacă am învăţat ceva despre viaţa pe Terra, este că acolo unde există apă lichidă, există, în general, viaţă. Poate că şi oceanul de pe Europa este un loc minunat pentru viaţă.”

Cercetătorii au descoperit originea diamantelor

Mare parte dintre diamante, inclusiv cele ce se găsesc în faimoasa mină australiană Argyle, par să fi fost la origine materie organică aşezată pe fundul oceanelor.

Majoritatea diamantelor pot fi clasificate în două tipuri, în funcţie de rocile din care sunt formate: eclogite sau peridotite. Totuşi, originea eclogitelor este necunoscută. 

„Proporţia izotopică al acestor diamante este mult diferită de compoziţia mantalei terestre. Ele se diferenţiază mult de la ceea ce te-ai aştepta să găseşti în manta”, a explicat Lynton Jaques, coautorul noului studiu.

Una dintre explicaţii ar fi aceea că temperaturile ridicate din manta determină cristalizarea diamantelor din fluide bogate în carbon. „Dar noi, la fel ca mulţi alţii, am simţit că acesta nu este răspunsul complet”. 

În ultimii ani, Jaques şi colegii săi au adunat dovezi care sugerează că diamantele eclogite, au intrat în mantaua terestră, sub formă de materie organică, în urma mişcărilor plăcilor tectonice, proces numit subducţie. Acolo, materia organică a fost supusă la temperaturi extreme şi la presiune şi astfel ea a fost transformată în diamante. 

În ultima lor teorie, cercetătorii au examinat compoziţia de oxigen din incluziunile minerale din diamantele obţinute din Australia de Vest, Venezuela şi Botswana. Astfel, specialiştii au găsit o corelaţia neobservată până acum. Practic, toate diamantele care aveau un număr redus de izotopi de carbon aveau incluzii de silicaţi cu proporţii neobişnuit de mari de izotopi de oxigen. 

Compoziţiile diamantelor erau potrivite cu ceea ce te-ai aştepta să găseşti pe fundul oceanelor.

„Singurul mod prin care am putea explica asta este prin subducţia carbonului organic ca sursă a carbonului din diamante”, au încheiat specialiştii. 

Găurile negre pot fi create în laborator mult mai uşor decât se credea, anunţă fizicienii

Oamenii de ştiinţă anunţă că pentru a crea găuri negre în laborator folosind acceleratoare de particule este nevoie de mult mai puţină energie decât se credea până acum.

Dacă cercetătorii vor reuşi să creeze găuri negre cu asemenea energii pe Pământ, această realizare ar putea permite demonstrarea existenţei altor dimensiuni ale universului, au subliniat fizicienii.

Experţii dau asigurări că aceste găuri negre nu ar reprezenta o ameninţare pentru Pământ.

Găurile negre deţin câmpuri gravitaţionale atât de puternice încât nimic nu le poate scăpa, nici măcar lumina. Găurile se formează în mod normal atunci când rămăşiţele unei stele moarte se prăbuşesc sub forţa propriei gravitaţii, strângându-şi masa laolaltă.

Mai multe teorii despre univers sugerează existenţa altor dimensiuni ale realităţii, fiecare dintre acestea pliate în dimensiuni cuprinse între cea a unui proton şi o fracţiune de milimetru. La distanţe comparabile cu dimensiunile acestor dimensiuni suplimentare, modelele teoretice sugerează că gravitaţia devine mult mai puternică decât este în mod normal. Din acest motiv, acceleratoarele de particule ar putea concentra suficientă energie pentru a genera găuri negre.

Când cel mai puternic accelerator de particule din lume, Large Hadron Collider (LHC), a devenit activ, mulţi cercetători s-au întrebat dacă acesta va deveni o „fabrică de găuri negre”, generând câte o gaură neagră pe secundă. În interiorul acestui accelerator, particulele călătoresc la viteze înalte de-a lungul tunelului circular ce are o circumferinţă de 27 de kilometri înainte de a se ciocni pentru a crea energii explozive. La nivelul maxim de activitate, fiecare particulă emisă de collider are la fel de multă energie ca un tren de 400 de tone ce călătoreşte cu o viteză de 195 de kilometri pe oră.

Până acum, cercetătorii nu au detectat găuri negre la LHC. Cu toate acestea, specialiştii continuă să se arate interesaţi de această posibilitate. Acum, folosind supercomputere, cercetătorii care au simulat coliziuni între particule ce călătoresc cu viteza luminii au arătat că găurile negre se pot forma la energii mai mici decât se credea până acum.

Această descoperire porneşte de la teoria relativităţii ce a fost enunţată de Einstein. Prin celebra sa ecuaţie E=mc², Einstein a dezvăluit că există o legătură între masă şi energie. Astfel, cu cât energia unei particule este mai mare – de exemplu, cu cât este accelerată mai mult în LHC – cu atât masa sa devine mai mare.

Apoi, teoria lui Einstein explică faptul că masa curbează spaţiu-timpul, generând fenomenul cunoscut sub numele de „gravitaţie”. Pe măsură ce particulele călătoresc de-a lungul acceleratoarelor de particule, ele curbează spaţiu-timpul şi pot concentra energia într-un mod similar în care o lentilă concentrează lumina.

Atunci când două particule se ciocnesc, fiecare dintre ele poate concentra energia celeilalte. Dacă oamenii de ştiinţă folosesc modele teoretice bazate pe relativitatea clasică, ce exclud posibilitatea unor dimensiuni suplimentare, „ne putem aştepta la formarea unor găuri negre la o treime din energia considerată necesară până acum”, a explicat Frans Pretorius, fizician teoretic la Universitatea Princeton.

Cu toate acestea, fizica sugerează că ar fi nevoie de un quadrillion (un milion de miliarde) mai multă energie pentru a forma o gaură neagră microscopică decât este capabil în acest moment LHC, astfel că şi o treime din această cantitate este dincolo de abilităţile umane. Scenariile bazate pe extra dimensiuni ar permite formarea găurilor negre la energii mai scăzute, „dar nu fac previziuni concrete referitoare la care ar putea fi acestea”, spune Pretorius.

Pe cât de înfricoşătoare sună găurile negre, dacă acceleratoarele de particule de pe Terra le pot genera, aceste entităţi infinitezimale nu reprezintă un risc pentru planetă.

„Un mit foarte răspândit este acela conform căruia găurile negre ce s-ar forma la LHC ar putea înghiţi Pământul”, spune Pretorius. „Dacă putem folosi termenul «sigur» în ştiinţă, atunci putem spune că suntem siguri că acest lucru este imposibil”, a declarat cercetătorul.

În primul rând, fizicianul Stephen Hawking a calculat că toate găurile negre ar trebui să piardă masă cu timpul, eliberând ceea ce este cunoscut sub numele de „radiaţie Hawking”. Găurile negre de mici dimensiuni devin mai mici prin acest tip de „evaporare” mai repede decât se dezvoltă prin „înghiţirea” materiei, astfel că ar dispărea într-o fracţiune de secundă.

Chiar dacă presupunem că Hawking se înşală şi găurile negre sunt, de fapt, mai stabile, aceste găuri negre de mici dimensiuni nu ar reprezenta un pericol. Pentru că găurile negre microscopice ar fi create în interiorul unui accelerator de particule, ele ar fi nevoite să menţină suficientă viteză pentru a scăpa de gravitaţia Terrei. De asemenea, dacă s-ar reuşi crearea acestor găuri negre, fiecare dintre ele ar fi atât de mici încât ar avea nevoie de o perioadă de timp mai mare decât vârsta actuală a Universului pentru a consuma un miligram de materie terestră.

„Aceste găuri negre ar fi prea mici pentru a consuma vreo cantitate semnificativă de materie”, a explicat Pretorius. Cercetătorul a publicat acest studiu alături de colegul său William East în jurnalul ştiinţific Physical Review Letters.

A fost descoperit un nou tip de planete

Aceste misterioase corpuri cereşti, cu densitate foarte mare, observate în afara Sistemului Solar, ar putea fi rămăşiţele unor gigantice planete de gheaţă care au ajuns prea aproape de sorii lor şi au suferit efectele temepraturilor colosale ale acestora, indică un nou studiu asupra exoplanetelor.

Printre cele mai surprinzătoare descoperiri realizate în cadrul misiunii Kepler a NASA (destinată studiului exoplanetelor) se numără un tip aparte de obiecte spaţiale, neobişnuit de grele pentru dimensiunile lor. Rezultatele au fst prezenate la o conferinţă pe tema exoplanetelor, desfăşurată la Royal Society din Londra.

În câteva cazuri, astronomii au putut estima atât masa, cât şi  dimensiunile planeând că unele dintre aceste planete aveau o rază apropiată de cea a Pământului, dar o densitate neobişnuit de mare - mai mare decât a fierului pur.

Niciuna dintre teoriile acceptate în prezent privind formarea planetelor nu poate explica formarea acestor corpuri cereşti extrem de dense. 

Olivier Grasset, geofizician la  Universitatea din Nantes, Franţa, crede că aceste obiecte ar putea fi „nucleele fosile” ale unor planete care au fost cândva mult mai mari - o idee propusă pentru prima oară în 2011.

Aceste planete ar fi putut fi aşa-numiţi „giganţi de gheaţă”, formaţi în partea externă a unui sistem stelar şi care ar fi migrat apoi spre interiorul acestuia - din cauza faptului că orbitele lor ar fi fost afectate de interacţiunile cu gazele şi praful cosmic din jur -, fiind posibil să ajungă aproape de soarele lor (steaua centrală a sistemului), poate la aceeaşi distanţă la care se găseşte Mercur de Soarele nostru.

Temperaturile mari din apropierea stelei ar fi putut duce la vaporizarea stratului exterior al planetei - constituit predominant din substanţe volatile precum hidrogenul, heliul şi apa - lăsând în urmă nucleul mult mai dens, constituit din roci şi metal, asemeni Terrei, dar care ar fi putut cântări de câteva ori mai mult decât planeta noastră, fiind astfel un super-Pământ, cum îl numesc  oamenii de ştiinţă.

Însă un asemenea nucleu s-ar fi format sub greutatea colosală exercitată de straturile exterioare ale planetei, sub o presiune de aproximativ 500 gigapascali - de 5 milioane de ori mai mare decât presiunea atmosferică pe Terra - şi la temperaturi de cca. 6000 grade Kelvin. Ca rezultat, materialul din care sunt formate aceste nuclee  ar fi mai compact, mai dens decât cel din care este alcătuit Pământul.

Pentru a-şi testa ipoteza, oamenii de ştiinţă au creat un model computerizată pentru a simula aceste procese.

Au constatat că dacă straturile exterioare ale unui gigant de gheaţă ar fi îndepărtate într-un timp lung, de miliarde de ani, atunci materialu rămas şi-ar fi putut „reveni”, expandându-se până la densităţi obişnuite. Dar, dacă îndepărtarea straturilor exterioare are loc rapid, într-un timp scurt la scara geologică, acest fapt ar menţine nucleul în starea sa densă, probabil pentru totdeauna ducând la apariţia unui „super-Pământ comprimat”.

William Borucki, astronom al NASA şi conducător al misiunii Kepler, crede că ideea este plauzibilă, dar că să îşi piardă straturile exterioare; de pildă, o coliziune colosală cu un alt corp ceresc de mărimea unei planete. Sau, poate, aceste nuclee foarte dense sugerează că aceste planete s-ar fi format prin procese mai „exotice”, precum cele care duc la formarea stelelor. 

Astronomii au detectat vapori de apă în atmosfera unei planete îndepărtate

Astronomii au detectat vapori de apă şi monoxid de carbon în atmosfera unei planete aflate la 130 de ani-lumină de Terra. Cu toate acestea, planeta cunoscută sub numele HR8799c nu prezintă urme de metan, un gaz ce poate indica prezenţa formelor de viaţă, au anunţat cercetătorii.

Analiza a fost efectuată folosind cele mai precise măsurători atmosferice efectuate vreodată asupra unei planete aflate în afara sistemului nostru solar. Nivelul gazelor oferă indicii despre cum s-a format această planetă, dintr-o aglomerare de cristale de gheaţă acum câteva zeci de milioane de ani.

Începând cu acum două decenii, astronomii au detectat peste 1.000 de planete în afara sistemului nostru solar. HR8799c este imensă – având de şapte ori masa celei mai mari planete din sistemul solar, Jupiter. HR8799c orbitează o stea ce găzduieşte cel puţin alte trei planete.

Pentru a putea efectua analiza, cercetătorii au studiat planeta cu ajutorul unui telescop de la Observatorul Keck din Hawaii şi cu ajutorul unui instrument intitulat Osiris ce permite înregistrarea luminii în infraroşu. Având o vechime de doar 30 de milioane de ani, planeta este tânără, fierbinte şi uşor de zărit în spectrul infraroşu.

Printr-o analiză detaliată a luminii planetei, echipa de cercetători a identificat „amprentele chimice” ale moleculelor din atmosferă, ce absorb diferite lungimi de undă diferite din spectrul infraroşu. Specialiştii au identificat cantităţi semnificative de vapori de apă şi de monoxid de carbon, însă nicio urmă de metan, conform unui raport publicat în jurnalul Science. Prezenţa metanului poate fi un semn de viaţă, deoarece pe Terra numeroase organisme vii îl eliberează în atmosferă.

Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă nu înseamnă că planeta poate găzdui forme de viaţă, anunţă oamenii de ştiinţă. „Deşi vedem apă, nu ne aşteptăm să existe vreo şansă ca această planetă să găzduiască viaţă. Nu are o suprafaţă solidă şi este foarte fierbinte”, a explicat Quinn Konopacky de la Universitatea Toronto. Temperatura de la suprafaţa acestei planete depăşeşte valoarea de 1.000 de grade Celsius.

Noile măsurători clarifică modul în care a apărut această planetă. Atmosfera sa prezintă o rată mare între carbon şi oxigen, ceea ce sugerează că s-a format printr-un proces în cadrul căruia cristalele de gheaţă se condensează din discul de material ce înconjoară steaua.

„Aceste cristale de gheaţă s-au unit pentru a forma bucăţi de gheaţă mai mari, cu un diametru de câţiva kilometri, care s-au ciocnit şi au construit nucleul planetei”, a explicat Konopacky. „Atmosfera s-a format mai târziu, din gazul pe care planeta l-a atras după ce a devenit suficient de mare”, a mai explicat specialistul. Experţii cred că planetele din sistemul nostru solar s-au format în acelaşi fel. Acum, oamenii de ştiinţă intenţionează să analizeze atmosferele celorlalte planete gigantice care orbitează aceeaşi stea.

Astronomii speră ca în viitor să studieze şi atmosferele planetelor mici şi solide, similare Pământului, însă acestea tind să fie mici şi apropiate de stelele lor, astfel că lumina provenită de la ele este prea slabă pentru a putea fi detectată de telescoape. Cercetătorii cred că este nevoie de câteva decenii până când vom obţine tehnologia necesară pentru a efectua aceste măsurători.

„Dacă doreşti să studiezi o planetă similară Terrei, ai nevoie de o navetă spaţială concepută în acest scop”, afirmă Bruce Macintosh, cercetător la Lawrence Livermore National Laboratory şi coautor al acestei cercetări.

Cutremurele formează depozite de aur

Aurul solid poate fi depozitat în scoarţa Pământului „aproape instantaneu” în timpul cutremurelor, a concluzionat un studiu publicat recent.

Aurul se formează atunci când un seism deschide o cavitate plină cu fluid în scoarţa pământului, cauzând o scădere bruscă de tensiune, susţin cercetătorii australieni care au realizat acest studiu. 

În schimb, fenomenul determină fluidul să îşi mărească volumul rapid şi să se evapore, iar asta face ca orice particulă de aur care era dizolvată în fluidul respectiv să se „precipită aproape imediat”. 

„Prin urmare, cutremurele repetate pot duce la construirea depozitelor de aur”, au explicat autorii lucrării. 

Cercetătorii au declarat că mare parte din aurul din lume a fost derivat din filoane de cuarţ care s-au format acum trei miliarde de ani, în timpul perioadelor geologice de consolidare a munţilor.  Filoanele s-au format în timpul în timpul cutremurelor, dar magnitudinea fluctuaţiilor de presiune sau modurile în care acestea au determinat mineralizarea aurului nu au fost cunoscute. 

În studiu, oamenii de ştiinţă au folosit un model numeric pentru a simula scăderea de presiune experimentată în timpul unui cutremur, într-o cavitate umplută cu fluid dintr-o falie. 

Astfel, ei au găsit răspunsul unei întrebări adresate cu mult timp în urmă cu privire la resursele de aur: cum este posibil ca dintr-o stare dizolvată, aurul să ajungă în una solidă care să permită mineritul?

Cercetătorii susţin că trepidaţiile singulare nu generează depozite de aur viabile.

Pentru a forma un filon cu un depozit 100 de tone de aur ar dura mai puţin de 100.000 de ani, au considerat oamenii de ştiinţă. 

În curând ne vom putea „instala” în creier noi capacităţi şi experienţe

O nouă cercetare sugerează că am putea învăţa sarcini complexe depunând doar un efort conştient minim, cam aşa cum făcea Neo în Matrix.

Problema, însă, este aceea că spre deosebire de Neo, noi putem deveni maeştri în arte marţiale prin simpla introducere a informaţiilor în creier. Noi trebuie să depunem efort şi să sacrificăm timp pentru a dezvolta noi aptitudini. 

Cercetătorii de la Universitatea din Boston, în colaborare cu Japan's ATR Computational Neuroscience Laboratories, au creat o metodă numită decoded neurofeedback prin rezonanţă magnetică funcţională. Această metodă induce un model de activare preînregistrat în anumite arii vizuale ale cortexului vizual, zone care ar putea să producă acel model de activitate cerebrală prin procese obişnuite de învăţare. 

Ulterior, oamenii de ştiinţă au realizat teste pentru a observa dacă repetarea modelelor fRMN cauzau îmbunătăţirea performanţelor caracteristicilor vizuale. 

Rezultatele experimentelor au demonstrat cu succes că, prin cortexul vizual al unei persoane, rezonanţa magnetică funcţională poate fi folosită pentru transmite modele de activitate care se potrivesc cu o stare cunoscută anterior. Mai mult, datele despre comportament obţinute după şi înainte de exerciţiile de neurofeedback au arătat o îmbunătăţire a performanţelor vizuale, mai ales atunci când subiectul nu erau conştienţi de natura informaţiilor pe care le învăţau. 

În concluzie, există posibilitatea ca în viitor să folosim astfel de tehnologii pentru a învăţa să cântăm la pian, pentru a reduce stresul mental sau chiar pentru a fi capabili să practicăm arte marţiale fără a depune prea mult efort. 

Dispută spaţială: unde se află, de fapt, naveta spaţială Voyager 1?

NASA, agenţia spaţială americană, afirmă că nu este de acord cu afirmaţiile făcute într-un studiu ştiinţific recent în care se arată că naveta Voyager 1 a părăsit sistemul solar, anunţând că raportul este „prematur”.

Oamenii de ştiinţă aşteaptă cu nerăbdare semne care să ateste că naveta lansată în 1977 pentru a studia planete a devenit primul obiect conceput de om care părăseşte graniţele sistemului nostru solar.

O lucrare ştiinţifică ce descria modul în care Voyager 1 a părăsit sistemul solar a fost publicată pe site-ul American Geophysical Union. În cercetare se arăta că Voyager 1 „pare să fi călătorit dincolo de influenţa Soarelui nostru, ieşind din heliosferă”, bula de particule magnetice cu sarcină ce înconjoară sistemul solar.

Cercetătorul Bill Webber, unul din autorii articolului, a recunoscut că locaţia exactă a navetei spaţiale – fie că aceasta se găseşte în spaţiul interstelar sau într-o regiune necunoscută dincolo de sistemul solar – este încă incertă.

„Voyager 1 se găseşte în afara heliosferei, cred eu”, a declarat Webber, profesor de astronomie la Universitatea New Mexico din Las Cruces. „Ne aflăm într-o regiune nouă. Şi tot ceea ce măsurăm este diferit şi incitant”, a mai spus cercetătorul.

La scurt timp după ce studiul a fost publicat, purtătorul de cuvânt al NASA a contestat afirmaţiile omului de ştiinţă, declarând pentru AFP că raportul este „prematur şi incorect”.

Echipa de cercetători ce gestionează misiunea Voyager a raportat în decembrie 2012 că naveta se găseşte într-o regiune nouă, supranumită „autostrada magnetică”, dar nu au fost încă observate modificările din câmpul magnetic care să ateste că naveta a părăsit sistemul solar, anunţă NASA.

„Echipa Voyager este la curent cu cercetările care anunţă că naveta a părăsit sistemul solar”, a comentat Edward Stone, cercetător din cadrul proiectului Voyager ce se desfăşoară la California Institute of Technology.

„Membrii echipei ştiinţifice Voyager sunt cu toţii de acord că Voyager 1 nu a părăsit încă sistemul solar şi nici nu a atins spaţiul interstelar”, a mai spus Stone.

„O schimbare în direcţia câmpului magnetic este ultimul indicator ce atestă atingerea spaţiului interstelar, iar această schimbare de direcţie nu a fost observată”, a adăugat specialistul.

Voyager 1 şi Voyager 2 au fost lansate în 1977 într-o misiune de studiere a planetelor. Ambele nave au continuat să călătorească, urmând să părăsească la un moment dat sistemul solar.

Oamenii de ştiinţă urmăresc cu atenţie de câteva luni indiciile care să ateste faptul că Voyager 1 a părăsit sistemul solar, iar majoritatea cercetătorilor au estimat că acest lucru urmează să aibă loc în următorul an sau, cel mai târziu, peste doi ani.

NASA descrie Voyager 1 – ce se găseşte acum la 18 miliarde de kilometri de Soare – şi naveta Voyager 2 drept „cei mai îndepărtaţi reprezentanţi activi ai umanităţii şi ai dorinţei sale de a explora”.

Ambele navete poartă la bord discuri de fonograf placate cu aur şi dispozitive care să permită folosirea lor.

Acestea conţin 115 imagini cu viaţa de pe Terra, sunetele emise de balene, tunete, sunetul mării, saluturi în diferite limbi şi mesaje tipărite scrise de fostul preşedinte american Jimmy Carter şi fostul conducător al ONU Kurt Waldheim.

Unul dintre cele mai solide materiale naturale va face telefoanele mobile imposibil de distrus sau zgâriat

Safirul sintetic – un material folosit ca armură transparentă pe vehiculele militare – ar putea deveni suficient de ieftin pentru a înlocui sticla specială folosită în prezent pentru telefoanele mobile. Acest lucru ar duce la realizarea unor ecrane care nu se sparg atunci când sunt scăpate şi care nu pot fi zgâriate de chei şi nici măcar în urma impactului cu cimentul.

Safirul, o formă cristalină a oxidului de aluminiu, nu va fi probabil la fel de ieftin ca Gorilla Glass, materialul durabil produs de compania Corning ce este folosit în prezent pentru a produce ecranele iPhone şi ale altor smartphone-uri. Un display de tip Gorilla Glass costă aproximativ 3 dolari, pe când un display din safir costă de 10 ori mai mult. Cu toate acestea, experţii preconizează că în câţiva ani costul unui ecran de safir va scădea sub 20 de dolari, ca rezutlat al competiţiei şi al tehnologiei îmbunătăţite. Deoarece safirul este mult mai performant decât sticla, acest preţ ar putea să fie suficient de scăzut pentru a face acest material competitiv.

Safirul este mai solid decât oricare alt material natural cu excepţia diamantului. Unele măsurători sugerează că este de trei ori mai puternic decât Gorilla Glass şi totodată de trei ori mai rezistent la zgârieturi. Din acest motiv, compania Apple foloseşte safirul pentru a proteja camera de pe iPhone 5. Eric Virey, analist la compania de cercetări de piaţă Yole Développement, afirmă că toate companiile importante din domeniul telefoniei mobile iau în calcul folosirea safirului în locul sticlei. „Sunt convins că unele companii vor începe să lanseze în 2013 un telefon cu safir destinat pieţei de lux”, a comentat Virey.

O altă metodă ar putea consta în laminarea unui strat ultrasubţire de safir cu un alt material transparent mai ieftin, lucru ce ar permite menţinerea avantajelor safirului, dar la un cost mult mai apropiat de cel al display-urilor din sticlă.

În acest scop, compania GT Advanced Technologies din New Hampshire, SUA, lucrează la conceperea unei metode de producere a unor straturi de safir mai subţiri decât un fir de păr uman, cu mult mai subţire decât stratul de 1 mm de sticlă folosit în prezent la telefoane mobile. De asemenea, compania americană foloseşte o strategie nouă pentru a reduce costul producerii safirului sintetic.

Reprezentanţii companiei sunt mai optimişti decât Virey, estimând că display-urile din safir ar putea costa de doar 3-4 ori mai mult decât cele din Gorilla Glass. Reprezentanţii firmei americane afirmă că preţurile vor scădea pe măsură ce GT îşi va îmbunătăţi furnalele. Alte companii care lucrează la reducerea costului safirului sunt Rubicon Technologies din SUA, Monocrystal din Rusia şi Sapphire Technology din South Korea.

De asemenea, Corning, compania ce produce Gorilla Glass, anunţă că va lansa anul acesta o nouă versiune a materialului ce este de două ori mai rezistentă la zgârieturi.

Aşadar, viitorul promite să ne aducă telefoane mult mai solide şi mai rezistente la zgârieturi.

Cum scapi de o melodie care ţi-a rămas în minte? Oamenii de ştiinţă au o soluţie

Cu toţii am trecut prin această experienţă neplăcută: o melodie ce se „infiltrează” în mintea noastră şi se repetă în continuu, fără a o putea elimina. Acum, oamenii de ştiinţă afirmă că au identificat o soluţie prin care putem să scăpăm de „torturile muzicale”.

Cercetătorii afirmă că cea mai bună metodă prin care putem să scăpăm de această problemă este să rezolvăm câteva anagrame dificile. Specialiştii afirmă că acest lucru va duce la eliminarea melodiilor enervante din memoria funcţională, permiţând înlocuirea lor cu alte gânduri mai plăcute.

Totodată, experţii avertizează să nu încercăm ceva prea dificil, pentru că riscăm ca melodiile să revină în minte. Dacă nu sunteţi dispuşi să purtaţi după dumneavoastră o carte de anagrame, specialiştii recomandă un roman bun.

„Secretul este să identificaţi ceva care să reprezintă o provocare, dar nu una extrem de dificilă”, a explicat dr. Ira Hyman, un psiholog la Universitatea Western Washington care a efectuat această cercetare. „Dacă sunteţi implicat cognitiv, acest lucru limitează abilitatea melodiilor enervante de a vă intra în minte”, afirmă Hyman.

„Lucrurile pe care le putem face automat, precum condusul sau mersul, nu folosesc pe deplin resursele cognitive, astfel că rămâne suficient spaţiu pentru «casetofonul» mental care ne deranjează”, explică expertul.

„Dacă faceţi ceva prea greu, în schimb, atunci creierul nu va fi captivat şi muzica poate reveni. Trebuie să identificaţi o provocare potrivită, ce nu lasă prea mult spaţiu cognitiv disponibil. Provocările diferă de la persoană la persoană”, a mai spus doctorul Hyman.

Echipa de cercetători condusă de doctorul Hyman a efectuat o serie de teste pe voluntari folosind melodii populare pentru a identifica modul în care acestea rămân „blocate” în memoria pe termen lung.

Voluntarii ascultau diferite melodii ale The Beatles, Lady Gaga sau Beyoncé în timp ce încercau să rezolve cu un creion un labirint desenat pe o foaie de hârtie. Cercetătorii au descoperit că pot să „programeze” astfel melodiile în mintea participanţilor, ce urmau să se repete de-a lungul zilei următoare.

Apoi, cercetătorii au testat dacă rezolvarea unor anagrame sau ale unor jocuri Sudoku ajută la reducerea „melodiilor din minte”.

Rezultatele au arătat că jocurile Sudoku pot preveni apariţia „melodiilor din minte”, însă dacă jocurile erau prea dificile, melodiile continuau să revină în mintea voluntarilor.

Anagramele au obţinut o rată de succes mai mare, iar cele formate din cuvinte de 5 litere erau cele mai eficiente.

„Sarcinile verbale, precum rezolvarea anagramelor sau lecturarea unui roman bun, par să fie foarte eficiente în a elimina melodiile din minte”, a explicat doctorul Hyman, care intenţionează acum să folosească tehnici similare pentru a vedea dacă sunt eficiente în evitarea gândurilor negative provocate de anxietate sau de diferite obsesii.

„Refrenele melodiilor tind să ne rămână în minte pentru că sunt părţile melodiilor pe care le cunoaştem cel mai bine, dar nu ştim pe de rost toate versurile. Astfel, cântecul rămâne neterminat, iar gândurile neterminate prezintă şanse mai mari de a ne reveni în minte”, explică specialistul.